^_^We love^_^
O lume a noastra


Let's have some fun
 
AcasaPortalCalendarGalerieFAQCautareMembriGrupuriInregistrareConectare
Ultimele subiecte
» atentie
Vin 24 Aug - 15:11:46 Scris de Darth Sabe

» Majestic RPG
Joi 28 Iun - 1:31:20 Scris de Darth Sabe

» Unstoppable Mind
Mier 27 Iun - 11:49:12 Scris de Darth Sabe

» Arta de a fi fatal {Sayami&Ionica}
Dum 24 Iun - 18:31:41 Scris de Sayami

»  AICI pentru cine caută coleg/colegă pentru RPG
Joi 21 Iun - 13:59:38 Scris de Darth Sabe

» Cate mesaje ai?
Mier 6 Iun - 14:51:43 Scris de Darth Sabe

» Forum Game of Thrones (RPG)
Mier 6 Iun - 14:51:09 Scris de Darth Sabe

» Cine comenteaza ultimul castiga!
Mier 6 Iun - 14:50:26 Scris de Darth Sabe

» Marissa centaurul saman.
Sam 2 Iun - 8:15:40 Scris de Invader Lamu


Distribuiţi | 
 

 Culorile vietii...

In jos 
AutorMesaj
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Culorile vietii...   Dum 8 Noi - 15:10:53

Cap. 1- Amintiri... şi vise

Era întuneric... Afară, dar şi în inima mea. Stăteam rezemat de un zid în inima nopţii şi eram bântuit de amintiri. Luna era ascunsă, şi nu se vedea nici o stea. Aşa era şi viaţa mea, fără nici o mică strălucire, asemenea unei stele pe măreţul cer. Pământul părea mai rece şi mai dur ca niciodată, cerul părea de plumb, ameninţând să se prăbuşească peste mine. Văd în minte chipul ei şi zâmbesc; un zâmbet amar, întunecat, care dispare repede. De fiecare dată când o văd, e tot mai departe. Vreau să dispar din lumea crudă în care m-am născut, dar nu pot. Ceva încă mă ţine pe loc, dar nu ştiu ce e. Amintiri vechi şi dureroase se năpustesc asupra mea să-mi dea lovitura finală. Dar nu se întâmplă nimic. Sunt deja imun la ele. În cinci ani cât au trecut de când nu am mai zâmbit în adevăratul sens al cuvântului - cu un zâmbet cald, de fericire -, tristeţea şi durerea provocate de trecut au devenit ceva obişnuit. Am ajuns să cred că doar ele mă mai ţineau în viaţă.
Mi-am creat propria lume, dominată de tristeţe şi ură, lume în care exist doar eu, singur. Oriunde aş merge, mă simt înconjurat de întuneric. Îmi creez iluzii deşarte, pe care tot eu le distrug, fără pic de milă. mă simt ca o clonă, gol pe interior, cu sufletul în cine ştie ce colţ al Iadului, aşteptând să fie eliberat. Dar lipsesc puterea şi voinţa...
Simt că ar trebui să-i fiu recunoscător acestei lumi în care sunt prizonier şi pe care o urăsc. Dar de ce? Pentru că sunt în viaţă? Nu e un motiv de fericire pentru mine... Dintotdeauna, o forţă malefică părea că se joacă cu viaţa mea. Îmi dădea speranţe, iar apoi, când mă aşteptam mai puţin, mi le zdrobea. Fericirea mea era în acelaşi timp şi tristeţe. Ştiam că orice lucru bun care mi s-ar întâmpla se va termina repede. Eram conştient de blestemul ce apăsa pe sufletul meu, dar nu puteam face nimic în privinţa asta.. Era un blestem de care nici măcar moartea nu mă putea salva. Dar simţeam că se va sfârşi... Sunt un ignorant ignorat într-o lume indiferentă. Dar e mai bine aşa. Nu cred că aş suporta ca cineva să-mi vorbească după atâta tăcere.
Ştiam că am ajuns aşa numai din vina mea; eu i-am făcut pe alţii să sufere şi acum eram răsplătit cu aceeaşi monedă. Începeam să mă urăsc din ce în ce mai tare, o ură întunecată ca noaptea, rece ca gheaţa şi mai fioroasă decât orice creatură. Inima îmi era frântă în mii de bucăţi şi fiecare bucată bătea în continuare pentru ea. Dar ea nu mai era...
Două picături cristaline mi se revărsau pe faţă. Erau lacrimi sau stropi de ploaie? Cel mai probabil era ploaia, care tocmai începuse, deoarece lacrimile mele au secat de mult timp, iar ochii mei erau ca două deşerturi.
Îmi pun capul pe genunchi, încercând să rămân treaz. Dar nu reuşesc... Somnul mă duce într-o lume mai crudă, mai dură, cea a viselor. Acolo, cerul plânge cu lacrimi de sânge, iar luna e de un roşu aprins ca rubinul. Mă văd mergând pe lângă un lac cu apă neagră, ce dădea o natură mai sinistră peisajului. Salcii cu crengile lăsate în jos îmi plângeau de milă. Merg mai departe printre nişte ruine vechi, pe o cărare pavată cu oase, ceea ce făcea ca acel infern să pară mult mai înfricoşător. Deodată se ridică o ceaţă neagră, acoperind totul din jurul meu. Părea o atmosferă de Iad, se auzeau urlete îndepărtate, se simţeau prezenţe a unor entităţi stranii, sângele ce acoperea ruinele era ca îngheţat, iar mirosul ce îl emana îţi tăia răsuflarea. Simt un aer rece în spatele meu. Mă întorc şi observ o fantasmă îndepărtându-se. O strig... Alerg spre ea. Brusc ceaţa dispare şi văd că mergeam spre o suliţă îndreptată spre mine. Simt că nu-mi pot opri picioarele din alergat şi nu-mi pot relaxa muşchi deja foarte încordaţi. Renunţ şi mă las în voia sorţii. Suliţa intră în mine, ieşind pe partea cealaltă.
"Acelaşi vis... de fiecare dată visez asta, dar nu mă pot opri din alergat. De ce alerg după acea fantasmă? De ce nu mă opresc când aceasta dispare? De ce nu evit suliţa? Nu puteam răspunde la aceste întrebări... Ştiu doar că TREBUIE să se întâmple asta de fiecare dată."
Otrava de pe lama suliţei, un praf negru cu un miros ca de sulf, intră cu repeziciune în sânge şi se îndreaptă spre creier. Vederea mi se înceţoşează şi simt cum îmi vâjâie capul.
Durerea începe să mă sfâşie. Stau nemişcat fără să scot un sunet. Apoi apar EI. Trei umbre ies din pământul blestemat, umbre a căror contur nu se aseamănă deloc cu unul uman. În ciuda luminii roşii a lunii, umbrele erau de un negru ca smoala. Singurele pete de culoare erau ochii, doi ochi malefici, de un roşu arzător, care te făceau să cazi într-o iluzie eternă a disperării şi îţi dădeau fiori, de parcă sute de şerpi s-ar târî pe spatele tău. O explozie îndepărtată îl făcu pe unul din ei să întoarcă capul. Atunci am observat o nuanţă albastră a pielii şi câteva dungi albe oblice paralele între ele pe obraz. Părea un indian gata de luptă, dar cum spuneam, el nu era uman. Într-o secundă îşi întoarce înapoi capul şi încep să se învârtă toţi împrejurul meu, strigând cu o voce pierdută, mai mult ca un vâjâit al morţii:
-"Tu ai omorât-o!!"
-"E numai vina ta!!"
Vocile lor moarte încep să îmi sune în cap ca nişte ecouri ale conştiinţei. Mă enervez şi pun mâna pe suliţă, dar îi dau drumul la fel de repede. "E doar un vis", îmi spun. "Nu trebuie să pună stăpânire pe mine. E coşmarul în care trăiesc şi pe care eu însumi l-am provocat."
Durerea devine din ce în ce mai îngrozitoare, străpungându-mi inima fără milă. Şi... tresar, ridicându-mă în picioare. Eram lângă acelaşi zid de mai devreme. Închid ochii. Îi deschid la loc şi dau un pumn cu putere în zid, modelând un mic "crater" în el şi şuier printre dinţi: "De ce?! De ce eu?!"
Acelaşi vis ce mă chinuie, aceleaşi gânduri ce mă frământă, aceeaşi durere ce-mi străpunge sufletul în fiecare oră, în fiecare minut, în fiecare secundă, zi de zi... Cad în genunchi, cu capul aplecat. Luna palidă ieşise de după nori şi îmi lumina faţa. Au început să apară şi câteva stele. Era un semn? Neah, timpul m-a învăţat să nu cred în aşa ceva. Ploaia, acum mai puternică, îmi spală sângele de pe mână. Aerul greu mă ameţeşte, închid ochii şi cad inconştient pe pământul ca de fier...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Dum 8 Noi - 15:51:37

Capitolul II
Lumea în care trăiesc...


Lumina puternică a soarelui m-a trezit. Era deja în jurul amiezii, iar totul în jur strălucea feeric. Eram uimit. Trecuse mult timp de când nu am mai dormit atât fără să fiu trezit de coşmaruri sau de durerea rănilor încă deschise din suflet. Îmi era foame. Am găsit un copac în apropiere cu nişte fructe ciudate, pe care nu le mai văzusem vreodată. Am început să mănânc mai ceva ca un animal sălbatic, fără a-mi păsa dacă erau comestibile. Nici măcar nu le simţeam gustul. Deodată mă opresc... Sunt dezgustat de mine însumi. Cobor din copac şi încep să mă plimb pe langa ruine, departe de oraşul nou construit ce strălucea ca un castel în lumina soarelui...
Nu-mi venea să cred că au trecut doar cinci ani. În fiecare seară, când stăteam pe pământul rece, pe vechile străzi ale unor ruine părăsite sau rareori pe iarba care abia mai exista în acea lume blestemată, îmi părea că în acea zi au trecut luni întregi. Timpul aproape că stătea în loc. Îmi amintesc din nou acea zi... Cu cinci ani în urmă, pe când lumea era încă în stadiu de dezvoltare, când ştiinţa avansa pe zi ce trecea, lumea a fost zguduită din temelii. Totul a început într-o zi de vară ce părea la început frumoasă, ca toate celelalte. Am ieşit din casă cu zâmbetul pe buze, ştiind că o să o văd pe ea. Mai aveam două străzi până la destinaţie, când un mare cutremur, cum nu se mai văzuse vreodată, a avut loc. Clădirile au început să se prăbuşească, şi în străzi se deschideau găuri largi, ce păreau că vor să înghită întreaga lume. Am reuşit să ajung în parcul unde trebuia să ne vedem şi unde speram eu să fim în siguranţă. Dar ea nu era acolo... O caut cu privirea minute întregi, după care alerg în căutarea ei. Ajung în centrul oraşului, în zona în care locuia ea. Rămân nemişcat ca o statuie în mijlocul străzii. Pe marele ecran ce veghea asupra oraşului nostru văd imagini şocante... Un crater imens atrăgea totul din jur, şi se făcea tot mai mare. Case şi oameni zburau prin aer, fiind în cele din urmă absorbiţi înăuntru. Mă uit în partea de jos a ecranului şi rămân cu gura căscată... Aceasta se întâmpla în America. Imaginile se schimbă, iar acum se observă cum întregul continent se scufundă, fără a mai rămâne nimic din el. Un nou rând de imagini şocante, în care un tsunami uriaş "mătura" totul de la sud de Ecuator... Apoi arăta erupţii vulcanice din toată lumea. Deodată uriaşul ecran cade de pe clădirea de care era susţinut, lucru care provoacă un haos total. Oamenii aleargă în toate părţile, strigând că a venit sfârşitul. În graba lor, unii se călcau în picioare, se împingeau, strigau unii la alţii. Fiecare era pe cont propriu, fără a-i păsa de soarte celorlalţi. Era o dezordine de nedescris...
Îmi vin în fire şi alerg din nou în căutarea ei. Deodată, se face întuneric asupra oraşului şi o ploaie de foc marca venirea Apocalipsei... Unii strigau: "E un semn! Vine sfârşitul! Pământul se transformă în Iad!" Ignor ţipetele lor şi alerg mai departe. Clădiri enorme erau prăbuşite acum peste tot. Se auzeau strigăte de ajutor de sub unele, cu glasuri stinse, moarte, care ar sfâşia sufletul oricui, dar inima îmi era acum de piatră, bătea pentru o singură persoană. Părea scenariul unui film de groază, doar că în acest caz nu exista un erou care să salveze vieţi. Doar o persoană ignorantă, indiferentă, alerga prin haosul acela, şi nu auzea nimic. Urechile îi erau acoperite de disperare. Ochii nu vedeau decât o persoană... Gura lui striga un singur nume. Iar corpul se mişca singur, de parcă ar fi ştiut unde ar fi trebuit să ajungă. Pentru prima oară, acea persoană ce nu credea în nimeni şi nimic, se ruga... Spera să existe acolo undeva o fiinţă atotputernică care să-l poată ajuta. Şi acea persoană nepăsătoare eram eu...
Îmi era frică mai mult ca oricând. Viaţa mea ar fi distrusă dacă nu aş găsi-o. Amintiri frumoase îmi trec repede prin minte. A fost ultima oară când le-am văzut. Deodată mă opresc, simţind că trebuie să renunţ. Două lacrimi curg pe faţă... Aud o voce stinsă strigând "Ursuleţ..."Mă întorc spre locul de unde am auzit-o şi încep să tremur. Apoi alerg spre ea, în timp ce mă înec în propriile lacrimi...
Durerea provocată de acel cataclism s-a resimţit şi după terminarea acestuia. Mulţi oameni şi-au pierdut atunci rude şi prieteni. Pierderile de vieţi s-au estimat la trei sferturi din populaţia planetei. Eu, şi nu cred că sunt singurul, mi-aş fi dorit să nu fi supravieţuit atunci... O mare de durere acoperea întreaga lume. Mulţi oameni au cedat psihic şi şi-au pus capăt vieţii lor. Eu nici măcar nu am avut curajul să fac asta. Mai dureros a fost ceea ce a urmat după cataclism. Explozii, epidemii şi valuri de radioactivitate au determinat ca acea perioadă să fie numită "Era Întunecată". Cu toată că nu a durat atât de mult, durerea a amplificat timpul, făcând să pară cu adevărat o eră.
La sfârşitul "Erei Întunecate", oraşele au început să fie ridicate din ruină. O lumină părea în sfârşit să se observe în întunericul în care am trăit atâţia ani... Supravieţuitorii au început să spere. Credeau să vor reuşi să reconstruiască totul şi să o ia de la capăt, cu toate că natura mai avea nevoie de timp pentru a se reface complet. Vedeau viitorul cu optimism. Eu eram încă bântuit de trecut şi nu vroiam să accept schimbările. De aceea fac tot posibilul să evit civilizaţia, să ocolesc marile oraşe, hoinăresc prin păduri şi pe câmpuri pustii, cu cerul nesfârşit ca acoperiş şi cu pământul rece ca pat. De ceva timp am ajuns să călătoresc, umblând prin lume şi cautând sfârşitul... Al meu, dar şi al lumii. Totuşi, trebuia să-mi respect şi promisiunea.
Acum treceam pe lângă un oraş mare, împrejurul căruia se aflau ruine. Oriunde mergeam găseam acolo acele ruine familiare, pe care le puteam numi "casă". Mă îndepărtasem puţin de oraş. Privesc în urmă şi văd zidul, copacul, ruinele. Ştiam că mai târziu le voi regăsi mai departe...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Lun 9 Noi - 15:57:14

Capitolul III
Întâlnirea/Adevărul


Mergeam tăcut, pe câmpul pustiu ce se întindea la orizont. Purtam aceleaşi haine vechi de cinci ani, pe care le mai spălam uneori la apele unor râuri. Aveam deja părul destul de lung, drept şi de un negru întunecat, pe care de obicei îl lăsam liber şi îmi acoperea faţa. Ochii îmi erau încă verzi, cu toate că acum nuanţa s-a mai întunecat. Lacrimile vărsate au "săpat" două canale subţiri de-a lungul nasului până la buze, unde s-au evaporat. Dinţii albi se arcuiau spre vârf asemenea unor colţi ascuţiţi. Sub ochi aveam cearcăne aproape de culoare neagră. Ochii păreau obosiţi, cu pleoapele pe jumătate închise, iar mintea îmi era absentă. Era o tăcere eternă, nu scoteam nici un sunet, iar natura, parcă înţelegându-mă, era la fel de tăcută. Efortul constant pe care l-am depus în călătorie mi-a mărit rezistenţa şi mi-a întărit musculatura. Probabil dacă m-ar fi văzut un om civilizat s-ar fi speriat de mine. Părul îmi făcea înfăţişarea mai întunecată. Arătam ca un demon.
Câmpul începea să se sfârşească, drumul devenind pietros, în timp ce urca în altitudine. Era destul de greu de străbătut, dar în scurt timp m-am obişnuit. Pietrele mici care marcau începutul drumului pietros s-au transformat în adevărate stânci. Peisajul era întru totul cenuşiu; rocile, cerul, până şi soarele adoptau această nuanţă. Eu eram singura pată de culoare acolo. Culoare însemnând negrul părului şi al jachetei de piele uzate ce o duceam în spate, albastrul închis al blugilor vechi rupţi în genunchi şi nu datorită modei, ci semn al drumului lung parcurs de mine şi un bleu deschis al cămăşii ce avea odată mâneci lungi, dar acum se termina în zona umerilor. Îmi continui drumul tot mai greu, când începe să se simtă un aer rece. Eram deja destul de sus...
Eram foarte obosit, dar ceva mă făcea să continui. Aveam acum în minte un chip angelic, divin, şi atât de familiar... Doi ochi verzi, de aceeaşi nuanţă ca ai mei, mă priveau fix. Obişnuiam să spun că acei ochi frumoşi fac stelele să pară că nu mai strălucesc şi că ar putea stinge soarele dintr-o privire, şi apoi să-l reaprindă la fel de repede. Simţeam că ei mă pot hipnotiza şi le ascultam dulcele cântec. Devenisem dependent de ei; erau ca un drog, făcându-mă să mă simt în al nouălea cer. Şi totuşi, ei păreau că vor să mă îndepărteze. Dar mă chemau înapoi, printr-o undă de melancolie. Apoi o luau de la capăt, lăsându-mă confuz. Buzele le priveam ca pe un sanctuar sfânt, de care îmi era interzis să mă ating. Le priveam cu admiraţie şi dorinţă, dar nu-mi dădeam seama ce vor. Păreau că mă cheamă, apoi brusc mă resping. Până în ziua când le-am furat un sărut. Mă aşteptam să mă certe, dar mi-au răspuns printr-un alt sărut, apoi prin obişnuitul zâmbet strălucitor. Părul şaten, lung şi moale, îmi amintea de momentele când îl atingea pe al meu şi se împleteau într-un cântec de dragoste. Deşi acest chip era doar o imagine, simţeam mirosul dulce al părului şi atingerea fină, catifelată a pielii, ce părea din ce în ce mai rece. Toate acestea se adunau în totul unitar numit iubire, prezent şi în sufletul meu. Acum, viziunea din capul meu nu mai era dureroasă, ca de obicei. De data aceasta părea că îmi spune să trec peste, să las trecutul în urmă, ceea ce firea mea încăpăţânată nu mă lăsa să fac. Dimpotrivă, vroiam să revină vremurile vechi, să-i mai văd chipul în realitate, să-i mai simt atingerea dulce, să mai aud melodiosul "te iubesc"...
Deodată se aude un ţipăt. Aproape că nu mai recunoaşteam unul, din cauza timpului care a trecut de când nu mai auzisem. Rămân nemişcat, gândindu-mă ce să fac. Merg în continuare cu pasul uşor grăbit, până observ că brusc se termină lanţul de stânci. Încep să îmi dau seama de ce se auzise ţipătul. Cineva căzuse în acea prăpastie şi poate că încă se mai ţinea de stânci. Ajung la margine şi sunt înfricoşat de abisul întunecat ce-mi stătea în faţă. Atenţia îmi este distrasă de o siluetă ce se ţinea de o creangă ce ce ieşea din stâncă. mă observă. Imploră după ajutor. Tocmai mă pregăteam să plec şi să ignor acea fiinţă neajutorată care era în pericol, dar îmi amintesc că încă mai am inimă. Plus că nu mai vroiam ca cineva să moară fără ca eu să pot face ceva. Întind mâna şi o ridic cu uşurinţă. Mă întorc apoi, voind să plec, dar simt o atingere uşoară pe umăr. Aud un "mulţumesc". Mă întorc cu faţa spre persoana necunoscută şi observ că era o fată. Mi se părea că arăta ciudat. Era mică de statură, avea părul blond şi lung, prins în coadă, ochii mici, albaştri, senini, inocenţi ce îmi aduceau amintiri, nasul mic, delicat şi buzele roşii ca luna din visul meu, pe care era schiţat un zâmbet. Faţa era uşor ovală şi părea fragilă, pe când restul trupului era în contradicţie cu ea. Purta un fel de armură ce părea grea din vedere, de culoare verde, legată cu o centură la care se vedea o carte. La mână avea o brăţară de argint cu o piatră verde pe mijloc. Pe scurt, avea un aer medieval.
-Îţi mulţumesc foarte mult! repetă ea. Mi-ai salvat viaţa.
Eu îmi aplec puţin capul, fără a-i răspunde.
-Scuză-mă, care e numele tău?
Îmi întorc capul în partea opusă, semn că vreau să continui cu tăcerea.
-Deci nu vrei să vorbeşti... Sau ţi-a mâncat pisica limba? spune ea şi surâde.
Firea ei calmă şi liniştită după momentul în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa, m-a uimit. Părea prietenoasă după felul cum vorbea cu un străin. Aveam impresia că nepăsarea mea începea să scadă, lucru care nu mi se mai întâmplase în ultimii ani. "Totuşi, e drăguţă... Stai, ce spun eu aici?! Nu pot gândi în acest fel... Nu pot uita trecutul pur şi simplu!" Privirea mi se întunecă, dar părul îmi ascunde expresivitatea feţei. uit de ea pentru o clipă şi mă gândesc pe unde ar trebui să-mi continui călătoria. Încep să merg de-a lungul prăpastiei, sperând că o pot trece pe undeva. Ea mă ajunge repede şi întreabă:
-Unde mergem?
"Mergem? Credeam că mă va lăsa în pace... off!"
-Ştiu că nu ar trebui să umbli singur pe aici. E periculos.
"Periculos? Singur? Ce ironic..."
-Mda, probabil crezi că vorbesc aiurea... Ai auzit de Cei Dispăruţi?
Deodată tresar şi rămân pe loc, nemişcat. Mai auzisem de acel nume. După cataclism mulţi oameni vorbeau despre ei, dar eu nu îi băgasem în seamă. Mă întorc din nou spre ea şi îi spun, cu glasul uşor stins:
-Cei Dispăruţi?
-Uite că "Domnul Morocănos" poate vorbi, spuse ea scoţând limba.
În mod normal, aş fi râs, dacă aş mai fi fost vechiul eu. Dar eram la fel de serios, cu privirea la fel de întunecată ca mai devreme.
-Mă rog, poate îţi aminteşti cataclismul de acum cinci ani. Ceva din comportamentul tău îmi spune că da, chiar prea mult. Ei bine, cercetătorii au estimat moartea a trei sferturi din populaţie. Ceea ce ei nu ştiau e că mulţi nu au murit, ci s-au transformat.
-Transformat?! Imposibil...
Când aud asta vederea mi se înceţoşează brusc, îmi simt buzele uscate şi sunt indus aproape într-o stare de leşin, dar rezist şi o rog să continue.
-Cum spuneam, mulţi oameni nu au murit. Au fost create iluzii să pară asta, dar ei de fapt au devenit Dispăruţi. Prin urmare, cataclismul a fost doar o diversiune plănuită de aceste creaturi pentru o transformare în masă. Ei îi infectează pe oameni prin atingerea propriului sânge cu cel al victimelor. Unii supravieţuiesc, devenind Dispăruţi, iar alţii mor pur şi simplu.
-Nu! Nu! Nu pot crede asta! Crezi că îmi poţi umple capul cu prostiile astea?
-Ştiu că e greu să crezi, dar... ah, încă un lucru. Cei Dispăruţi, după transformare, bântuie visele celor dragi. Ţi se pare cunoscut?
La auzul cuvântului "bântuie" rămâne încremenit...
-Eu... eu... De ce îmi spui toate astea?
-Eu fac parte dintr-o echipă din patru luptători... Noi luptăm împotriva Dispăruţilor. Profeţia spune că un al cincilea membru va apărea, salvându-mă pe mine de pe marginea unei prăpăstii. Iar acela se pare că eşti tu. Acum te las... Ai nevoie de timp pentru a gândi lucrurile.
Zicând asta, dispare brusc, după ce a rostit un fel de incantaţie ciudată. Eu mă aşez pe o stâncă, încă în stare de şoc. "Vroia să spună că EA a devenit un monstru?! Abia suportam gândul că e moartă, dar un mostru?! E imposibil şi ridicol." Spun asta fără ca măcar să o cred. Cobor de pe stâncă, mă sprijin de ea, mă ghemuiesc pentru a-mi mai stăpâni tremuratul şi, cu capul pe genunchi, închid ochii, meditând la lucrurile întâmplate azi...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Lun 9 Noi - 16:10:32

Capitolul IV
Un mic prieten

E deja dimineaţă... Mă ridic uşor în picioare, îndreptându-mi spatele. Mă dureau toate oasele. Poate că nu a fost o idee bună să dorm în felul acesta. Ciudat, până acum nu-mi păsa unde şi pe ce dormeam. Poate că ceea ce s-a întâmplat ieri m-a afectat într-o oarecare măsură, mi-a schimbat puţin atitudinea. Dar oare chiar a fost real? Nu a fost doar un vis? Nu... Dacă visam, cu siguranţă se sfârşea ca un coşmar. Că veni vorba de coşmaruri, aseară nu am mai avut nici unul. Chiar că era ciudat... Încep să mă gândesc la ce ar trebui să fac. Povestea în sine mi se părea ridicolă. Dispăruţi? Părea unul din miturile vechilor civilizaţii, cele în care oamenii respectivi credeau cu desăvârşire şi nu acceptau ca cineva să le sfideze. Dar dacă ar fi adevărat, asta ar însemna că şi ea s-a transformat. Trebuie să o găsesc neapărat şi să... şi să... Nu ştiu ce voi face, sau dacă voi fi în stare să fac ceva, dar trebuie să o găsesc. În acel moment îmi strâng pumnul în semn de nerăbdare. Chipul ei îmi apare din nou în minte... Stau aşa câteva clipe, cu mintea plină de imagini vechi. Umbra unei mâini le şterge într-o secundă. Acum îmi apare din nou în minte întâmplarea de ieri. Eram confuz în privinţa echipei. Într-un fel, era bine dacă alegeam să mă alătur lor., pentru că în felul acesta îi puteam găsi pe Cei Dispăruţi. Singur nu prea aveam şanse. Nu ştiam unde ar putea trăi, cum se comportă şi nici măcar cum arată. Trebuia mai întâi să aflu mai multe, apoi mă puteam descurca şi singur. Şi totuşi, ar exista o şansă mai mare de reuşită pentru o echipă de cinci membri decât pentru un singur om. Dar nu ştiam dacă voi reuşi să socializez din nou... De mult timp mă închisesem în propriile gânduri, în propria mea lume unde eram eu singur cu amintirile mele. Acum trebuie să renunţ la ele şi să interacţionez cu oamenii. Părea că mi se cere imposibilul, dar nu puteam evita asta la nesfârşit.
Încep să merg din nou, încă scufundat în propriile gânduri. După jumătate de oră de mers, observ că se termină drumul pietros, iar în faţa mea se întinde o vale adâncă. Rămân câteva clipe nemişcat. Era frumos... Era o vale mirifică, cu iarbă verde, a cărei culoare reflectată în ochii mei se contopea cu reflexia cerului albastru, formând o culoare a vieţii, o culoare vie pe care nu au avut-o niciodată ochii mei. Nu mai văzusem de mult timp un loc atât de liniştit şi plin de viaţă în acelaşi timp. Părea o oază în deşertul acela care se numea lume. În mijloc se afla un lac de un albastru senin, calm, iar briza uşoară formează mici valuri de melancolie ce par capabile să-ţi ia gândurile negre şi să le ducă departe, după care să le scufunde şi să le înece în apa cristalină. Mă întreb dacă nu e o iluzie. Părea prea frumos pentru a fi adevărat... Deodată a început să se mişte totul. Animale mici alergau şi săreau peste tot. Acel loc părea un paradis sau un colţ de rai. Cobor până pe malul lacului, şi îngenunchez lângă el. Iau apă în pumn şi duc spre gura mea însetată. Beau cu lăcomie, apoi mă spăl pe faţă. După ce termin mă îndrept spre un copac din apropiere şi mă aşez lângă el. Era un fel de stejar falnic, măreţ, al cărui vârf părea că străpungea cerul, determinându-l să „plângă” de durere... Astfel, a început ploaia. Îmi trag genunchii aproape de piept pentru a nu mă uda. Din nou mi se pare ciudat. Înainte stăteam în ploaie, călătoream prin ploaie, chiar dormeam în ploaie. Iar acum parcă mă temeam că mă voi uda. Sau mă temeam că voi răci? Nu mă mai gândisem la asta înainte. Îmi vine iar în minte fata cu părul blond. Oare când va veni să mă întrebe din nou? Cred că va trebui să aştept. Da, asta trebuie să fac...
Între timp ploaia se înteţise. Aud foşnete din sus. Mă uit şi văd frunze ale copacului mişcându-se. Poate sunt animale... Privesc în continuare şi văd doi ochi roşii mici ce se uită la mine de după nişte frunze. Mă prefac că mă uit în altă parte, apoi mă întorc repede spre locul unde l-am văzut. Nu mai era nimic... Îmi pun din nou capul pe genunchi, încercând să ignor orice ar fi fost în acel copac, dar simţeam o privire fixată spre mine. Deodată îmi cade în cap un fel de fruct cu coajă tare, asemenea unei nuci. Privesc din nou în sus, frustrat. De data aceasta, apare un cap mic şi negru de după câteva frunze. Se uita la mine cu sfială... Eu îmi întorc capul, după care aud un zgomot ce părea să fi făcut de nişte gheare ce intrau în scoarţa copacului. Se pare că avea de gând să coboare... În câteva secunde, ajunge în faţa mea. Arăta ca o veveriţă, cu capul mare, cu urechi lungi, ochi mici şi roşii care nu aveau în ei nici o nuanţă de răutate, ci chiar părea că te afunzi în ei şi uiţi de toate lucrurile rele ce ţi s-au întâmplat, te duceau într-o lume de vis... Pentru o clipă uitasem cine sunt, ce încerc să fac şi tot ce se întâmplase în trecut, dar strălucirea blănii lui negre mă aduse la realitate. Avea o coadă stufoasă şi mare şi pe spate două aripi... Încerc să pun mâna pe el, dar se dă înapoi cu agilitate şi apoi se înalţă în aer. Mă pregătesc să mă ridic, dar stomacul meu îmi trădează foamea. Animăluţul zboară spre un copac din apropiere, de unde ia un fruct. Se întoarce repede şi aterizează lângă mine, apoi îşi întinde lăbuţele, oferindu-mi fructul. Îl iau cu atenţie, iar el se ascunde repede după copac, urmărindu-mă cu privirea. Încep să mănânc... Avea un gust foarte bun, motiv pentru care îl termin repede. Îmi amintesc de nuca care îmi căzuse în cap. O iau de jos şi o desfac, întinzând-o apoi spre animăluţ. El se apropie şi o ia din mâna mea, începând să o ronţăie. După ce o termină, se apropie de mine şi mi se urcă pe umăr. Încerc să îl dau jos, dar ghearele lui mici şi ascuţite intră mai tare în cămaşa mea subţire şi îmi zgârie pielea. Îl ignor crezând că astfel va pleca, dar el stătea în continuare pe umărul meu, tremurând din cauza frigului ce se lăsase odată cu ploaia. Îmi dau părul la o parte, acoperindu-i blana moale. El se opreşte din tremurat şi se aşează pe umăr ca pe un pat confortabil, sprijinindu-se de gâtul meu. Îmi întorc privirea de la el şi mă afund din nou în gânduri, aproape uitând de noul „prieten”.
Ploaia îşi varsă ultimele lacrimi, iar din lacul văii izvorăşte un curcubeu de lumină, care începe să îşi schimbe culorile între ele. După „spectacolul” de lumini creat, curcubeul se face complet alb, apoi galben, oranj şi continuă şirul de culori. În scurt timp, apa începe şi ea să adopte culorile curcubeului. La final, el devine negru, la fel şi apa, iar brusc peisajul devine ca cel din visul meu. Închid ochii şi îi deschid, observând că valea era la fel liniştită şi luminoasă ca mai devreme. A fost o viziune? Oare acel loc feeric va deveni ca iadul din visul meu? Soarele iese de după un nor, umplând locul de lumină. Razele treceau printre crengile copacilor, revărsându-se asupra întregului peisaj şi refractându-se prin picăturile de ploaie ce se scurgeau pe firele de iarbă. Astfel, întreaga vale părea pictată în picături multicolore, lacrimi de tristeţe ale unui curcubeu pierdut. Un ciripit de pasăre rupe tăcerea mormântală, la care răspund alte triluri. Iepuri încep să sară sfioşi prin iarba udă şi veveriţe albe şi negre freamătă prin împrejurimi. Blacky, fiindcă aşa îl numisem, s-a dat jos de pe umărul meu şi s-a îndreptat spre o altă veveriţă cu blană albă. Ei au împărţit o nucă, apoi au început să alerge împreună. Mă uitam cu uimire la acea imagine parcă desrpinsă dintr-un basm, dar apoi mă cuprinse tristeţea. Se pare că şi el mă părăseşte, şi din nou rămân singur. Totuşi, până acum nu aveam nici o problemă cu singurătatea, dimpotrivă, făceam tot posibilul pentru a rămâne singur. Se pare că mă ataşasem deja de acea mică creatură care tocmai pleca de lângă mine. Mă uit din nou la ei şi observ că de această dată cea albă stătea în două picioare, parcă luându-şi rămas bun, în timp ce Blacky se îndepărta de ea. El vine repede şi se urcă din nou pe umărul meu, frecându-şi capul de faţa mea. Se pare că şi el se ataşase de mine. Acum mă simţeam mult mai bine şi eram gata de plecare. Între timp, am luat şi o decizie cu privire la invitaţia în echipă. Da, ştiam exact ce trebuie să fac. Părăsesc cu părere de rău acea vale de vis, plecând din nou spre nicăieri...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Vin 11 Dec - 14:14:37

Capitolul V
Poveste...

O nouă zi, un alt drum, aceeaşi călătorie... Văd doar poteca pe care o străbat şi adidaşii negri ce îi port. Aud doar paşii mei şi sunetul pe care îl scoate Blacky dormind. Miros teama şi tristeţea din jur, disperarea şi furia de peste tot, curajul inutil, dorinţa de răzbunare, dezamăgirea din sufletele oamenilor. Dar nu simt nimic... Inima mea nu e cuprinsă de nici un sentiment. Un zid de întuneric o înconjoară, făcând să dispară toată ura adunată până acum, disperarea ce puse stăpânire pe mine, până şi micile bucurii care m-au încălzit în ultima vreme. Simţeam cum un val de nepăsare completă îmi circulă prin vene.
Brusc, aerul devine rece, iar cerul este invadat de nori grei, înnegrindu-se. Aceştia încep să se învârtă, formând un cerc imens, ca o gaură neagră. Din ea, fulgere strălucitoare încep să iasă, distrugând totul din jur: copacii sunt puşi la pământ, stâncile sunt făcute bucăţi, pământul este practic smuls şi ridicat în aer. Cu toate acestea, nu simţeam nici o forţă, nici o presiune nu mă afecta... Păream imun la acea furtună de întuneric. Simt ceva ciudat şi mă uit în locul de unde părea că vine, la o distanţă de câţiva metri de mine. Acolo, pământul se cutremura, în cele din urmă spărgându-se, iar din el iese o mână neagră. Nu eram speriat, simţeam chiar că acea mână îmi este familiară. Mai iese încă o mână şi ambele se sprijină de pământul din jur, trăgând afară şi restul trupului. Ar fi trebuit să fiu şocat, sau măcar să mă mir de ceea ce văd. Dar nu am nici o reacţie... Acel „om” avea pielea de culoare neagră, dar acest lucru nu e atât de ciudat pe cât era ceea ce am observat apoi. Avea nişte coarne mari ce străluceau în lumina provocată de fulgere şi o coadă pe care o mişca încontinuu. Spre uimirea mea, acel monstru se apleacă în faţa mea, sprinjinindu-se cu un genunchi de pământ.
-C-Cine eşti tu?
-Se pare că încă nu ai aflat despre noi, nu-i aşa, Stăpâne? spune el cu o voce groasă, ridicându-se.
-Stăpân? Ce tot spui acolo?
-Of, se pare că trebuie să explic eu totul. Ce pierdere de vreme.
-Atunci nu e nevoie să îmi spui nimic, pentru că nu mă interesează, răspund eu, apoi mă întorc şi încep să merg.
-Nici Cei Dispăruţi nu te interesează?
La aceste cuvinte, mă opresc. Atunci el îmi apare brusc în faţă.
-Tu eşti un Ales, e scris ca tu să ne conduci pe noi, folosind puterea întunericului.
-Întuneric? Despre ce vorbeşti?
-Nu ţi-au spus? De fapt, nu mă miră... Păi, fiecare dintre Aleşi reprezintă o anume putere, cum ar fi întunericul, lumina, focul, şi în acelaşi timp, ei conduc anumite creaturi. De exemplu, puterea ta este întunericul, iar tu ne reprezinţi pe noi, demonii.
-Demoni? Vrei să spui că există-
-Da. Există tot felul de creaturi. Monştrii dornici de vărsare de sânge, îngeri care luptă împotriva răului şi multe alte feluri de creaturi care luptă între ele sau atacă oamenii. Cu toate acestea, nimeni nu ne-a observat. Până şi noi, creaturile avem propriile noastre legi, dintre care cea mai importantă este să ţinem secret existenţa noastră. Cine îndrăzneşte să se arate oamenilor este torturat un timp îndelungat, apoi executat, iar oamenii care au văzut sunt omorâţi şi ei.
-Şi atunci tu de ce îmi spui toate astea?
-Cu Aleşii e altceva. Ei, după cum am spus, reprezintă aceste creaturi şi pot lua forma completă sau parţială a lor. De fapt, forma voastră diferă de cea a creaturilor, e mai evoluată şi aveţi mai multă putere.
-Deci practic noi facem parte din rasele voastre?
-Nu chiar. Acum mult timp, pe când nu existau oameni, Pământul era împărţit în 5 regate. În fiecare trăiau un anumit tip de creaturi şi erau conduşi de cei mai puternici, inteligenţi şi vicleni dintre ei. Li se spuneau Cei Aleşi sau Aleşii, pentru că fiecare regat şi-a ales singur liderul. La început, am trăit cu toţii în pace şi armonie, fără să ne deranjăm unii pe alţii. Se întâmpla chiar să avem prieteni în alte regate. Până când fiul liderului nostru, al demonilor, prinţul Takar s-a îndrăgostit de fiica Arhanghelului. Acesta a adus-o cu el la tatăl său pentru a-i cere binecuvântarea. Dar nu s-a întâmplat cum a sperat el. Liderul nostru, într-un exces de furie, i-a ucis pe amândoi fără milă. Arhanghelul, cu toată bunătatea şi iertarea pe care o avea în suflet, a cedat şi ne-a declarat război. Acesta a durat zeci de ani şi s-au pierdut multe vieţi. Până când regele nostru a cerut ajutorul Tărâmului de Foc. Cum era de aşteptat, Tărâmul de Apă s-a alăturat celui de lumină. Mai era un singur tărâm care rămase neutru, şi anume cel de pământ. Regina lor era paşnică şi nu avea de gând să intre în luptă. Dar fiind în mijloc, ambele tabere au ajuns în cele din urmă să lupte pe teritoriul ei. Inevitabil, populaţia a fost zdrobită de cele 2 armate. Beelzebub, liderul nostru, a ajuns să lupte cu Arhanghelul. Regina nu a mai putut rezista şi a folosit o tehnică interzisă, sigilând spiritele celorlalţi conducători în câte o brăţară cu o piatră de culoare specifică. Apoi, cu ajutorul puterii pământului, a separat cele cinci tărâmuri astfel încât să nu poată comunica între ele, iar în mijlocul lor se află lumea oamenilor. Apoi şi-a sigilat propriul spirit într-o brăţară.
-Hmm...brăţări? întreb eu, moment în care îmi amintesc de cea pe care o purta fata misteriosă.
-Da. Prin ele cei care le folosesc primesc puterea războinicilor străvechi. Prin urmare, voi sunteţi reîncarnări ale lor şi aveţi acces la toată puterea, chiar puteţi acumula mai multă.
-Şi de ce aş accepta eu să fiu un Ales?
-Ha-ha-ha!! Să accepţi? Crezi că ai de ales?
Într-o secundă ajunge lângă mine şi îmi pune pe mână o brăţară ce avea ataşată de ea o piatră neagră, după care se retrage.
-Tu, ca Ales al Întunericului, ai o responsabilitate mai mare. Să-ţi spun un secret... Noi demonii nu putem accepta o colaborare cu alte creaturi din celelalte regate. În cel mai rău caz, vom face un pact cu Cei Dispăruţi, distrugându-i pe ceilalţi.
-Un pact cu Dispăruţii? Şi acum crezi că voi accepta asta pur şi simplu?
-Ştiu totul despre tine... Cunosc toate sentimentele ce ţi-au cuprins odată inima: ura, disperarea, setea e luptă, dorinţa de a vedea sânge... A fost scris să fie aşa. Chiar dacă acum nu poţi accepta, spiritul lui Beelzebub va prelua controlul asupra corpului tău. Pentru el, nu e decât un amplificator de putere. Va folosi toate sentimentele şi gândurile tale negative pentru a-şi creşte abilităţile.
-Nu îl voi lăsa să facă asta!! E corpul MEU, deci am şi eu un cuvânt de spus!
-Hm, bine atunci... Te las să îţi continui viaţa mizerabilă, să îţi hrăneşti ura din suflet, să devii mai puternic. Iar când va veni timpul, după ce stăpânul nostru îşi va găsi un alt corp, te voi ucide cu mâna mea, spune demonul dispărând.
Rămân cu capul în jos, îngândurat. Abia acum îl simt pe Blacky cum tremură, deşi am senzaţia că a făcut asta tot timpul. Gândurile mele finale îmi sunt şterse din cap. Am luat în sfârşit o decizie...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Vin 11 Dec - 14:24:02

Capitolul VI
Teama/Oamenii...
E din nou dimineaţă... Adormisem cu gândul la povestea spusă de acel demon. Mă gândeam că într-o zi aş putea sfârşi şi eu aşa, să ajung un monstru. Ştiam de la început că drumul pe care am pornit nu mă va duce la ceva bun, dar nu mi-a trecut vreodată prin minte că va ajunge în acest fel. Dacă nu accept spiritul din brăţară, cândva acesta va prelua controlul asupra trupului meu. Nu puteam accepta asta... Dar dacă l-aş accepta, aş putea deveni mai rău decât el. Nu ştiam ce aş putea face în privinţa asta. Iar brăţara nu o puteam scoate. Încercasem asta cu ceva timp înainte de a adormi. Când trăgeam de ea, parcă trăgeam de propria piele, timp în care simţeam o durere puternica în piept, în partea stângă. Aveam de gând ca azi să încerc şi alte metode de a o da jos, chiar dacă ar fi să îmi tai mâna.
Simt o briză uşoară cum îmi atinge faţa. Mă întorc puţin pe o parte şi simt lumina soarelui cum îmi mângâie chipul, apoi o bătaie pe umăr îmi trezeşte amintiri. Simt cum mă cuprinde lenea şi îmi vine să spun: „Mamă, încă 5 minute...” Dar îmi amintesc că a trecut mult timp de când nu mai pot spune asta. Deodată, razele soarelui sunt întrerupte de ceva, iar faţa îmi e cuprinsă de întuneric. Deschid ochii leneş şi văd o umbră aplecată asupra mea. Mă feresc cu agilitate, cu toate că încă nu observasem cine e din cauza ochilor mei pe jumătate închişi. O voce familiară îmi spune bună dimineaţa.
-Ah, tu erai, spun eu ridicându-mă şi sprijinindu-mă de un copac.
-Chiar eu, răspunde silueta misterioasă.
Îmi întorc privirea spre ea. Da, era o fată. Părul blond îmi aminteşte de ziua aceea. Observ că de data aceasta nu mai era prins în coadă, ci se revărsa lin pe pieptul ei, pe armura de această dată mai mică şi mai uşoară, am presupus eu. Briza îl flutura în stânga şi în dreapta ca pe un spic de grâu în măreţia primăverii. Până şi culoarea lui confirma această comparaţie. Zâmbetul ei parcă îmi spunea că sunt un leneş, iar ochii ei dezminţeau acest lucru. Pentru o clipă m-am pierdut în acel albastru senin... Şi cred că m-aş fi înecat în el dacă nu îmi aminteam că nu ştiu să înot.
-Se pare că Domnul Morocănos doarme mult, spune ea făcând o faţă supărată.
Încerc să o ignor, încrucişându-mi braţele şi uitându-mă spre norii pufoşi ce erau purtaţi de vânt în imensitatea cerului.
-Ei bine, ţi-am promis că voi reveni, zise ea, revenind la zâmbetul obişnuit.
-„Ei bine”, poate că încă nu am luat o decizie, ....ăăă.. ă...
-Îmi cer scuze, nu m-am prezentat.
Aşteptam să îşi spună numele, dar părea că nu înţelese. Tocmai vroiam să o întreb, când ea rupse tăcerea.
-Te-ai întâlnit cu el, nu-i aşa?
Mă uit spre ea cu mirare. Spusese aceste cuvinte pe un ton grav, serios, ce nu i se potrivea. Aproape că mă speriase acel ton, de parcă aş fi ştiut-o de mulţi ani, iar abia acum îi cunoşteam latura întunecată. Observ în ochii ei o strălucire şi nu îmi dau seama de natura ei. Realizez cu greu că ea se uita spre brăţară. Încerc să o ascund, dar deja era prea târziu.
-Bine atunci... Deci nu trebuie să-ţi mai spun povestea. Ce zici dacă vii cu mine să...
Nu a reuşit să termine întrebarea, fiind oprită de un căscat al lui Blacky, care tocmai se trezise.
-Ooo, ce drăguţ!!! Un animăluţ!! exclamă ea, apropiindu-se de mine, dar se opreşte brusc, uitându-se la el ca la un animal fioros, un prădător de care trebuia să te temi.
-Ce e? întreb eu, mirat.
-E un... un...
-E doar un animal inofensiv, continui eu, cu o oarecare ironie în cuvinte.
-Idiotule!!! Ai idee ce e ăsta? strigă ea la mine.
Din nou văd o altă faţă a ei, care mă uimeşte. Rămân nemişcat, cu privirea fixată spre ochii ei, al căror albastru era mai întunecat.
-E un seth!
-Un seth?
-Da un seth, un animal al morţii, explică ea, pe un ton mai liniştit. Se spune că odată ce un seth se ataşează de tine, te urmează până te duce la moarte.
-E o prostie. Nu cred în superstiţii.
-Asta nu e o superstiţie, spuse ea, de data aceasta cu ochii trişti, o lacrimă revărsându-se pe faţa ei delicată. Fratele meu a murit din cauza unui seth.
-Îmi pare rău, nu am ştiut.
-E în regulă. Nu aveai de unde să ştii. Dar în fine, nu am reuşit să termin întrebarea, îmi aminti ea. Deci vrei să vii cu mine să cunoşti echipa de Aleşi?
-Unde să vin?
-Noi ne-am instalat o tabără la est de oraş.
-La est?
În acel moment am simţit un fior rece. Ştiam că acum mă aflu la vest de oraşul despre care vorbea ea şi nu cred că ea vroia să îl ocolească. Deci trebuia să trecem prin el. Nu mă simţeam în largul meu printre oameni. Mă obişnuisem cu singurătatea, de parcă m-aş fi născut şi mi-aş fi trăit toată viaţa aşa.
-Eu... nu pot trece prin oraş, spun eu, cu capul în jos, cu ochii plini de tristeţe.
Atunci, cu zâmbetul obişnuit de cald al ei, se apropie de mine şi mă ia de braţ, pornind spre intrarea de vest a oraşului. Picioarele mele nu mă ascultă şi pornesc şi ele, fiind conduse de cele ale fetei. Nu ştiu de ce, dar nu mă puteam împotrivi. Un lacăt nevăzut îmi închise gura şi nu puteam spune nimic. Ajunşi la intrare, am început să ezit... Picioarele se mişcau din ce în ce mai încet, privirea îmi era aţintită în jos, iar mintea îmi zbura undeva departe. Simţind probabil că sunt agitat, ea îmi strânge braţul mai tare... Era ciudat, parcă mi-ar fi luat toată urma de nelinişte din suflet. În acel moment, la intrarea în oraş, două umbre apropiate, un soare arzător, câţiva nori pufoşi şi un singur gând. Părea că întreaga lume era concentrată în acel tablou... Părea singura imagine existentă, cel puţin pentru mine. Fără amintiri, fără trecut, fără durere... Aveam în faţă viitorul şi doar atât. Dar inima se umple din nou cu întuneric şi acele clipe de fericire, singurele după mult timp, sunt uitate ca puful de păpădie dus de vântul primăverii. Intrăm în oraş, care nu era prea mare. Era unul din acele mici oraşe care au fost demult simple sate, dar care s-au dezvoltat în timp. Asta era o uşurare pentru mine, mai ales pentru că avea o lăţime relativ mică, iar noi aveam să îl străbat de la vest la est. Mergeam uşor pe străzile întunecate de umbrele clădirilor, iar ea încă mă ţinea de braţ. Unii oameni se uitau ciudat la noi, alţii treceau nepăsători, fără a ne privi, iar alţii păreau prea cufundaţi în gânduri pentru a ne observa. Îi priveam cu atenţie pe fiecare, le analizam cea mai mică mişcare, privire, ascultam cel mai mic sunet scos de ei. Parcă aş fi întâlnit o specie nouă, pe care o cercetam cu fascinaţie, dar şi cu teamă, parcă aş fi un copil mic care întâlneşte o persoană străină şi se ascunde după fusta mamei, privind cu sfială şi conturându-mi o imagine despre ea, parcă aş fi un căţel pierdut, care după ce a făcu cunoştinţă cu mulţi oameni răi ce l-au alungat, acum stă faţă în faţă cu unul necunoscut, despre care nu ştie ce să creadă. Să mă apropii sau să fug de ei? Mă întrebam acest lucru în timp ce înaintam în continuare pe acea stradă fără sfârşit, printre perechile de ochi prietenoşi, grăbiţi, sau nepăsători. Un alt om, o altă poveste de viaţă, alte gânduri, credinţe, motive, scopuri, idealuri. Fiecare era diferit de ceilalţi. Doar eu, pentru ei, eram unul singur şi acelaşi. Prin zgomotele şi strigătele din jur, am auzit cuvântul „sălbatic”. Îmi strâng pumnul îndurerat, încordându-mi braţele.
-Stai liniştit, spuse ea cu o voce dulce, calmă, care mă face să revin la normal.
Fără să-mi dau seama, am ajuns într-o zonă mai puţin populată. Era linişte... Dar nu semăna deloc cu vechea linişte cu care eram eu obişnuit. Era o linişte prefăcută, se simţea un aer greu, ce punea presiune pe mine. Simţeam că cerul poate cădea în orice clipă.
-Aşteaptă puţin aici, spuse un glas care spulberă liniştea mortuară şi mă calmă, moment în care braţul îmi cade lângă corp.
Mă cuprinse atunci un moment de singurătate, credeam că va pleca şi nu se va mai întoare. Voi rămâne singur în această lume crudă pe care oamenii o numesc societate. Ei îi spun civilizată, dar văzusem şi animale care se înţeleg mai bine şi trăiesc în pace şi armonie. Gândurile îmi sunt din nou spulberate, de această dată de braţul care se agaţă din nou de al meu.
-Vrei să mănânci ceva? întreabă ea zâmbind şi îmi întinde un sandwich.
-Eu...
-Haide mănâncă, Domnule Morocănos, sau mă supăr, indică ea cu indignare.
-Atunci nu cred că pot refuza...
Încep să mănânc din el şi îl termin repede. Era bun, deşi aducea amintiri neplăcute. Abia acum realizez că suntem aproape de ieşirea din oraş. În acea clipă am simţit cum se trezeşte un instinct protector în mine. Îi dau drumul braţului ei şi alerg spre intersecţia din faţa mea, unde îmi dau seama de unde venise acea senzaţie. Un copil îşi recupera mingea din mijlocul străzii, iar o maşină se apropia de el. Alerg mai repede ca niciodată şi sar spre el, împingându-l. Ştiam că maşina nu poate opri atât de aproape aşa că am închis ochii, aşteptând impactul. Am simţit brusc ca şi cum cineva m-ar fi împins cu brutalitate, apoi o durere insuportabilă mi-a cuprins abdomenul. Mă ţineam cu mâinile de el, care erau încălzite de sângele ce curgea încontinuu. Începeam să văd în ceaţă... Deodată aud o voce din interiorul capului meu: „Se pare că ai probleme, nu? Chestia asta îmi dă dureri de cap... Fie, te ajut. Doar tu eşti recipientul meu” Spunând acestea, începe să râdă zgomotos. Ochii mei îşi reveneau treptat, iar hemoragia s-a oprit. Îmi ating abdomenul, dar nu simt nici o durere. Mă ridic repede şi încep să alerg, ignorând oamenii care s-au adunat în jurul meu. Cotesc la stânga între 2 blocuri şi mă aşez acolo jos, în întuneric. Recipient, deci...
-Hei, ai de gând să stai aici toată ziua? Cu toţii am păţit la fel când ne-am primit brăţările. Mă rog, nu chiar la fel, dar nu am reacţionat prea bine. Haide acum, trebuie să mergem.
Mă las ridicat de mâna ei şi merg cu ea spre ieşirea din oraş. Sufletul îmi era cuprins de o teamă nefirească. Luasem deja o decizie în privinţa echipei. Acum trebuia să iau o altă decizie. Ar trebui să mă las corupt de întuneric? Oare pot rezista? Ieşeam acum neliniştit din oraş, încă cu teamă în suflet...


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Mell
Membru
Membru
avatar

Sex : masculin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 3
Puncte Puncte : 13
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 07/01/2016
Varsta Varsta : 21
Localizare : Pe o alta planeta
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : LOL

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Joi 7 Ian - 14:08:52

Ce imi place cum l-ai scris,parca ai fi avut o experienta ca asta.
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului
Mysa
Moderator
Moderator
avatar

Sex : feminin
Zodiac : Scorpion
Zodiac chinezesc : Bivol
Mesaje Mesaje : 94
Puncte Puncte : 252
Reputatie Reputatie : 0
Data de inscriere Data de inscriere : 14/12/2014
Varsta Varsta : 21
Localizare : Lumea de jos
Jocuri/Distractii Jocuri/Distractii : Fic

MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   Joi 7 Ian - 23:58:56

Mersi mult ma bucur ca ti-a placut momentan sunt in pauza la acest Fic.
Si uneori povestile mele sunt bazate pe studiu,experienta sau fantezie.


Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://www.sweetflirt.ro/profil/mysalove
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Culorile vietii...   

Sus In jos
 
Culorile vietii...
Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
^_^We love^_^ :: *♥* Fan Zone *♥* :: *♥* Fan Fic *♥* :: *♥* Original *♥*-
Mergi direct la: